Rama și răutatea intrinsecă a oamenilor
Nu, nu vreau să fac reclamă la margarină. Am recitit de curând cărțile lui Arthur C. Clarke din seria Rama și dincolo de partea SF a acțiunii și de ideile interesante legate de divinitate, am încercat să detașez povestea colectivității umane care își arată trăsăturile atavice chiar și undeva prin secolul XXIII. Nu știu dacă acțiunea în sine a fost dezvoltată de Clarke sau de Gentry Lee, însă mi se pare interesantă viziunea lor asupra modului în care ar fi foarte probabil să se desfășoare un experiment social derulat la o scară foarte mare. Un grup foarte eterogen format din 2000 pe persoane ajunge să conviețuiască într-un mediu controlat, atent pregătit pentru a răspunde oricăror necesități, însă fără contact cu exteriorul. Sistemul era astfel calculat încât să asigure condiții optime de viață pentru toate persoanele. De altfel, locul a primit și un nume pe măsură, Noul Eden. Ce a urmat însă nu este de loc idilic. După un timp, un oportunist își dă seama că sistemul este vulnerabil, iar democrația pe de o parte și ambiția nelimitată a persoanelor slabe pe de altă parte, îl pot ajuta să cucerească întreaga putere. Iar în continuare, citind mersul evenimentelor, am avut un puternic sentiment de deja-vu: corupție, lipsă de scrupule, dezinformare, obținerea puterii, identificarea dușmanilor, din nou dezinformare și eliminarea fizică a opoziției. Evident, cel care l-a ajutat să ajungă în Noul Eden și care dorea doar binele comunității a fost și prima sa victimă. Urmează în mod natural teroarea și segregarea: cei aleși, puțini și privilegiați, respectiv cei mulți, terorizați și ținuți la limita subzistenței. Una dintre concluzii este că există o răutate intrinsecă a speciei umane.
Citind cu atenție, m-am tot întrebat: suntem oare predestinați să ne confruntăm și în viitor cu astfel de indivizi? Cred că este foarte probabil. Nu trebuie să ne ducem prea departe în timp pentru a vedea o lungă serie de astfel de dictatori. Scenariile nu diferă foarte mult unele de altele.
Dar nici măcar nu este nevoie să apelăm la istorie. Putem vedea acest tip de dictatură în jurul nostru în multe situații. De la șefi de stat pe care îi vedem la știri, la directori de instituții cu care ne confruntăm în cotidian.
Văd oameni repetând cu religiozitate minciunile propagandistice cu care au fost hrăniți și mă întreb ce se mai poate face. Discut cu ei sau le citesc ideile și comentariile. Oare când au încetat acești oameni să gândească cu mintea lor? Oare de ce nu se opresc doar o clipă să analizeze faptele și se mulțumesc să repete precum papagalii niște cuvinte puse în mintea lor de un intrigant malefic și abil care nu dorește decât puterea? Dar știți cum este: dacă îmi este bine acum, ce mai contează ceilalți sau ziua de mâine?
Vă rog, oameni buni, analizați faptele, nu vorbele. Fiindcă minciuna are picioare scurte…