Schizoid sau paranoid?

M-am întâlnit într-una din zilele trecute cu o prietenă cu care nu mai vorbisem de ceva timp și din vorbă în vorbă, de la urări de la mulți ani la ce mai fac copii, mi-a spus că își caută un nou loc de muncă. Am fost foarte surprins, deoarece știam că lucrează într-o instituție serioasă, având o poziție nu tocmai înaltă, dar invidiată de mulți. Am întrebat-o ce o face să vrea să plece, iar răspunsul m-a surprins din nou: ”Deoarece organizația în care lucrez a devenit schizoidă și nu mai rezist în aceste condiții!”

Până la această discuție știam câte ceva despre persoane schizoide, dar nu întâlnisem termenul folosit pentru organizații. Așa că mi-am întrebat interlocutoarea ce înțelege printr-o organizație schizoidă și cum ajunge o organizație în această categorie. Iată ce am înțeles de la prietena mea.

Pentru o persoană, tulburarea de personalitate schizoidă este caracterizată de lipsa de interes față de relațiile sociale, secretism și răceală emoțională. O organizație este schizoidă dacă membrii săi încetează să comunice între ei, sunt suspicioși, se uită peste umăr în permanență deoarece sunt urmăriți de ceilalți, întreaga atmosferă de lucru fiind grav perturbată de lipsa de încredere colectivă, generată de managementul defectuos și lipsit de transparență. Prietena mi-a explicat că sunt persoane din organizație, considerate indezirabile de către conducere, cu care trebuie să stea de vorbă în afara instituției, deoarece în caz contrar poate fi trasă la răspundere că vrea să comploteze și să distrugă organizația. Se ajunge până acolo încât chiar și un zâmbet amical adresat persoanei nepotrivite este interpretat și sancționat. Managerul organizației, care este responsabil de acest comportament deviant, își încurajează subalternii fideli, cu ajutorul cărora menține starea patologică, să observe și să raporteze orice abatere de acest fel. Un fel de organizare nazisto-comunistă. Oamenii învață să ocolească camerele de supraveghere, folosite ca instrument de control, nu ca mijloc de protecție, se întâlnesc să discute prin colțuri ferite de ochi indiscreți și folosesc anonime pentru a-și striga disperarea. Ca o paranteză, eu sunt împotriva folosirii anonimelor, este de cele mai multe ori o dovadă de lașitate, însă cred că sunt și situații, puține la număr, în care este vorba de disperare.

Cum aceasta era a doua persoană care mi-a spus că vrea să plece din aceeași organizație în acest an (din care nu au trecut decât 16 zile!), am înțeles că problema este una serioasă. Simona Stănescu, un sociolog român de succes, spunea că ”Într-un stat care funcționează oamenii sunt fericiți și rămân acolo.” Simplificând puțin această idee, cred că și într-o organizație care funcționează oamenii sunt fericiți și rămân acolo.

Ideea de organizație schizoidă mi-a rămas undeva în minte și când am avut câteva clipe libere am căutat să mai citesc câte ceva despre acest concept. Astfel, Manfred Kets de Vries definește organizația schizoidă ca una insulară, izolată, politică și fragmentată, cu o strategie inconsistentă. Se potrivește la ce spuneam mai sus, dar parcă nu foarte bine. Așa că am mai căutat și am găsit o definiție mult mai bună a tipului de organizație prezentat: o organizație dominată de caracteristici ca suspiciune, invidie, gelozie și înverșunare. Oamenii nu comunică între ei și nu fac schimb de informații, adesea acționând unii împotriva celorlalți. Definiția, dată de Adrian Furnham și Barrie Gunter în lucrarea Corporate Assessment (Routledge Revivals): Auditing a Company's Personality definește însă nu o companie schizoidă, ci una paranoidă.

Nu sunt specialist pentru a spune care concept este mai potrivit, însă aș fi pregătit să pariez că pe plan intern în această organizație există un set de tensiuni și frustrări care se lărgește rapid, care cauzează ineficiențe din ce în ce mai mari, o pierdere de direcție și scăderea moralului. Conștientizați gravitatea acestei situații? Își recunoaște cineva propria organizație? Care credeți că sunt soluțiile de rezolvare a problemei?